De la el a ajuns în mâinile lui Szobi Mihály, om cu trecere și mari averi în Ungaria. După decesul acestuia, Szapolyai János a dăruit lui Werbőczy toate proprietățile care aparțineau lui Szobi. Se presupune că aici a scris Werbőczy faimosul Tripartitum. Cetatea a avut mulți stăpâni în următorii ani – regii și principii au dăruit-o și luat-o înapoi cu mare frecvență. Primul stăpân a fost Kendi Ferenc, un personaj conducător al timpului său, apoi Báthori Zsigmond a dăruit cetatea unchiului său din partea mamei, deja distinsul Bocskai István, iar după câțiva ani cetatea a ajuns în mâinile lui Wesselényi István. Cetatea a fost și a lui Bethlen Gábor, dar el a dat-o mai departe verișorului său, Bethlen Péter. După moartea acestuia a devenit proprietatea principelui Rákóczi György I. Șapte sate aparțineau atunci cetății: Brâncovenești, Săcalu de Pădure, Vătava, Ideciu de Sus, Ideciu de Jos, Pietriș, Luieriu și parte din Suseni (În maghiară:  Vécs, Erdőszakál, Felsőrépa, Felső és Alsó Idecs, Kövesd, Lövér și Felfalu). Rákóczi György I a dorit ca cetatea să devină a partizanului apropriat și mâna sa dreaptă în timpul campaniilor, Kemény János, însă această dorință a fost realizată doar mai târziu de fiul său, Rákóczi György II. Pe data de 28 noiembrie 1648, Rákóczi György II a dăruit cetatea, împreună cu cinci sate lui Kemény János (mai târziu principe) și descendeților lui. De atunci încolo, Brâncovenești a rămas a familiei Kemény timp de trei sute de ani. Toți au prețuit-o pentru așezarea sa, dar și pentru zilele liniștite, pașnice petrecute acolo.

Cetatea a fost înconjurată de un gard de nuiele humuit și șindrilit, de o vie și de o stupină. Pe lângă acestea mai erau casa de soldați, grajdul, casa de vară, care, magazii și 60 de care de lemn de foc. Cetatea interioară era înconjurată de un șanț care există și în zilele de azi, și peste care se trecea cu ajutorul unui pod mobil. În fața camerelor dinspre curte s-au tras coridoare etajate din scânduri pe trei laturi. Podeaua camerelor era făcută din cărămizi, tavanul de la etaj din grinzi și scânduri, iar cuptoarele erau acoperite cu email verde. În camere se găseau diferite piese de mobilier, iar una din camere conținea chiar și o cadă de baie. Se menționează în texte și orologiul, tunurile și echipamentul de artilerie a cetății. După o mare reamenajare la începutul secolului al XX-a, drumul serpentin care conduce spre cetate a devenit o alee amenajată cu flori, iar în șanțurile de odinioară au crescut copaci de trandafiri. Pe cele două laturi a podului de piatră din fața porții principale stăteau doi statui de leu. Acestea, din păcate, au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ajungând în interiorul cetății, zidurile pe alocuri trei metri grosime ne arată că suntem într-o clădire veche de câteva sute de ani. Acum jumat de veac, oaspeții erau primiți în camere decorate elegant, chiar și cu câteva fotografii a familiei ici și colo. În bastionul nou din colțul laturii nordice se păstrau portretele celor care au renovat castelul, Kemény Kálmán și soția lui, respectiv materialul din sfârșitul secolului al XIX-a și începutul secolului al XX-a al superbei biblioteci. Bastionul imens a fost reconstruit la începutul secolului al XX-a conform planurilor renumitului restaurator al castelului din Hunedoara, Möller István. După naționalizarea de după al Doilea Război Mondial, familia Kemény a fost nimicită financiar, iar castelul din Brâncovenești a fost confiscat împreună cu restul imobilierelor și avuturilor.

Raport de proprietate: castelul a fost înapoiat familiei Kemény.