Proiectantul a fost probabil Giacomo Resti da Verna, arhitectului italian al lui Gabriel Bethlen. Construcția reședinței nobiliare cu un plan dreptunghiular 70 x 75 m a fost terminată probabil în anii '30 a secolului al XVII-lea. Prima atestare documentară a cetății este o decizie din 1631 prin care Mikó a primit cadou “domeniul domnesc din Szereda” de la principele Gábor Bethlen și în același timp și autorizație de construcție, dar după moartea lui Mikó (1635), fiul său, József a fost dat în judecată de către István și Balázs Pánczélos, pentru că tatăl lui József Mikó a expropriat terenurile lor fără despăgubire. După moartea prematură a moştenitorului lui Ferenc Mikó, văduva lui, Ilona Macskási s-a căsătorit din nou, şi prin această căsătorie, cetatea a ajuns pentru o perioadă mai lungă în proprietatea lui Tamás Domokos, judele suprem al scaunului Ciuc. În data de 21 octombrie 1661 trupele turco-tătare au invadat Ciucul şi au incendiat castelul.

Generalul imperial, contele Stephan Steinville, a dispus renovarea castelului între anii 1714–1716, aşa cum atestă şi inscripţia în piatră aşezată deasupra porţii de intrare a cetăţii. În 1735, Johann Conrad von Weiss, inginer militar a realizat planul cetăţii, care reprezintă un document important privind istoria cetății. Prin construcţiile care au decurs în perioada anilor 1714–1716 s-a amenajat un val gros de pământ, dreptunghiular, dotat cu câte un bastion pe fiecare dintre colţuri, care înconjura castelul vechi de acelaşi plan. Austriecii au construit un depozit de pulbere în vecinătatea bastionului sud-vestic, iar bastionul de sud a fost convertit într-o capelă. Tavanul capelei este decorat cu stucaturi din perioada barocă târzie, forma gotică a ferestrelor este rezultatul unei transformări ulterioare. În încăperile de la parterul bastioanelor găsim bolți semicilindrice, iar pe fațada turnurilor ambrazuri pentru arme de foc de calibru mai mic. Cetatea fortificată a devenit astfel un punct strategic important al liniei de apărare estice a Imperiului Habsburgic. Până înfiinţarea instituţiei grănicerilor secui, în anul 1764, cetatea a fost rezidența trupelor imperiale. Începând de 1764 până 1849 a fost rezidența comandamentului grănicerilor secui. În cursul revoluţiei din 1848–1849 cetatea a fost sediul comandantului forţelor revoluţionare din Secuime, Sándor Gál. După înfrângerea revoluţiei, cetatea a rămas în foloinţa armatei. În 1890 au mai adăugat o clădire la bastion, care a fost demolată în 1990. În anii 1880 au umplut șanțul, care a înconjurat cetatea. Cu excepția unor perioade mai scurte, când clădirea a găzduit diferite instituții și oficii, cetatea a fost până jumătatea secolului al XX-lea folosită de armată. În 1970, după ce întregul ansamblu a fost renovat, s-a mutat în acest edificiu Muzeul Secuiesc al Ciucului.

Cetatea are și astăzi multiple funcții: clădirea găzduiește astăzi Muzeul Secuiesc al Ciucului. Curtea interioară a cetății reprezintă și locația pentru Festivalul de Muzică Veche, organizat în fiecare an.