Din curte spre pidvorul situat în axa centrală a fațadei se poate ajunge trecând peste un pod de lemn cu rampa în pantă – ne mai întâlnit în regiunea Transilvania - scrie Kovács András în opera sa intitulată Arhitectura Renașterii târzii în Transilvania. Podul de lemn a fost legat de conacul fără pridvor printr-un pod ridicător, care se acționa din turnul situat în axa principală a edificiului. Conacul a fost reconstruit de mai multe ori, mai întâi în anul 1651, de către văduva lui George Apafi, Petki Borbála, care l-a extins ca palat, înainte ca fiul ei, Mihai Apafi să devină domnitor.

Conacului i s-au adăugat trei camere, boltite, astfel acesta nu și-a mai păstrat simetria, iar lungimea sa a depășit 40 m. Lățimea construcției împreună cu cele două perechi de latrine sub formă de turnulețe, legate de fațada posterioară, depășește 17 m. După moartea domnitorului Mihail Apafi patrimoniul a rămas la Mălâncrav, rareori fiind vizitată de familie. Până în anul 1722, domeniul s-a transmis în proprietatea contesei Bethlen Kata, care îl predă trezoreriei. La începutul sec. XIX (moment în care familia Bethlen și-a recâștigat deja proprietatea printr-un proces îndelungat) edificiul a suferit alte modificări, Bethlen Pál reconstruindu-l în stil neoclasicist. În anul 1848 insurgenții români au distrus conacul, acesta fiind reconstruit mai târziu. Familia Bethlen a donat conacul și domeniul care aparținea familiei sale, familiei Szentkereszty (probabil cu moșia ”kisbúni”/Boiu), iar aceștia la rândul lor, la începutul sec. XX l-au vândut unei familii civile. În 1908 și 1920 edificiul a trecut prin alte două mari modificări. Apoi, a devenit proprietatea Bisericii Evanghelice și a fost transformat în cămin cultural. Clădirea cu pidvor cu coloane a fost restaurată în anii 2002-2007.
Dreptul de proprietate: cumpărată de Mihai Eminescu Trust, fundație aflată sub patronajul Alteței Sale Regale, Prințul Charles de Wales.